diana

sunt fiica adoptivă a secolului meu.
el m-a învățat să devin
asertivă.

e suavă
amintirea îndepărtatei carități
și scutul meu neurastenic.

de la un capăt la celălalt,
în dupăamiezele din ultimii zece ani
(cum alegi de pe-acum să le angajezi
biografiei)
plouă
și ne bem sărurile
pe terasă.

nu sunt one size fits all,
o falsă cauzală, o problemă de gramatică
pe cerul pudrat cu artificii
al microbiștilor privați de libertăți

(eternii soți dotați cu 6 packs leșinate
și popcorn).

încă e o surpriză
pe această sârmă de telegraf, libertină,
vacuitatea din sânul feminismului rebutat/
crezi că-i poți scăpa
ambiției?
o întrebare de un miliard:

***
parcările din malluri au devenit locuri comune
și ne intră-n vise
ca niște case din copilărie
unde am suferit abuzul indiferenței-
cel mai greu de salvat de la necrozare-
încrederea-n sine.

mori și corpul tău e-nvelit într-o maramă
de chergui
pentru totdeauna.

ne urmărim în mașini
sau trădăm. implică-te în tot, îți spune
naratorul, la trezire, când plângi
pe cohen,
până nu devii o obosită
care pierde noțiunea de ritm și scrie
proze cu ochiuri inegale
(această tunică din urzici
a fratelui mic)

odă ciclului menstrual, odă kilogramelor pe care le ignoră
pentru că este o ființă spirituală, o ființă introspectivă,
o mamă care își ia copilul de la petrecere
și mănâncă pe drum
pachețelul cu tort
la inaugurarea căruia
n-a participat decât din prag
îngânând un la mulți ani
al eșecului,

& peste ani (într-o instituție neutră, cu gard viu,
numere de ordine
și gărzi plictisite),

al trădării.

(nu mă mai ții minte?

 eu te țin).