lumea prieteniei

eram în lumea prieteniei.
mergeam de ceva timp
pe malul unei ape.


mâncaserăm bine împreună
înainte cu o seară; meniu românesc,
vibe ospitalier: ciorbe și
tocănițe, bifată, opțiunea
vegetarian, preventiv, o momeală
din istorii turtite și sandwichuri calde,
în ghiozdanul de școală.


unde malurile îmblânzite cu beton
și restaurantele vesele predispun,
omul-
cel mai potențial singur
și niciodată singur-
mamifer
dispune.


admiram: investițiile cu i mare
(o temă de adulți care au negociat cărucioare
și firme de lapte praf); și (de parcă nu era clar
că totul se va nărui mai curând
decât fizicul nisipiu al fetelor
și granulația suspectă a tipilor
din grup) lăudam
promisiunea de stațiune
în coasta europei civilizate.


putem iubi orașul în care ne-au aruncat
provizii din parașute și l-am revedea cândva, stingheri,
fără marile prietenii formate aici
din bucățele de pătrat tangram
hidoase;


într-un weekend lung, când
are să fie vreme bună
și-n burți au să ne joace iar
animalele vermiforme
ale dorinței.


să stăpânești
arta aceasta
nu e ca și cum ai stăpâni
un animal de tracțiune.


în câțiva ani vom recupera
candoarea de ambră a privirii lor calde
;
familiaritatea mustrătoare și forma ochilor mijiți
(ca stând în soare) a oamenilor care se cunosc de când erau mici sau, cel puțin,
de când unul dintre ei era foarte tânăr și lipsit de perspectivă.


mă vor adopta - maimuțică umplută cu paie
atât de jalnică bătând –colibri-
la tobele ei


ca la porțile unei cetăți virtuale
de care nivelul tău mic
nu te lasă să treci.


s-a făcut seară/ la loc/


apusul ne-a și lipit umbrele
unele de altele.