lee

nici măcar nu regret viața din care m-ai alungat.

tăieturile fin trasate cu un briceag de la artizanat.

toate exploziile pe care le-am fabricat

de una singură. 

că nu te-am lovit niciodată,

că nu te-am trezit niciodată;

în verile când singurătatea își făcea sediul

pe teritoriul dezosat al singurei mele carcase

nici nu mi-a dat prin cap să te caut.

te-ai pus în slujba schimburilor simbolice.

te-ai calificat în divizia

porțelanuri grosolane cu ambiții fragile.

 ai trăit până la baroc decadent

vârsta egoismului (și în fiecare iunie

simbolic

ieșim

din nou, înfiorate, din camera ta, iar căldura

ne diminuează).  visele 

nu te acceptă plecată.

 retrasă doar

în două camere, cu părinții tăi

absenți, cu disciplina ta echilibrată,

rușinată că ați scăpătat.

dar tot acolo. în orașul meu H.

ca într-o coastă.

fără scop (și uneori din pură întâmplare,

că vreau să ajung în muzeul armelor, 

o instituție mereu închisă

de vizavi de ccd,

și nimeresc acasă)

te vizitez. ești tot mai grasă,

încerci să-ți tragi peste fund

o pereche de blugi vechi de-ai mei

care nu te cuprind. când mă vede,

mama ta ți-i smulge din mână.

nu întotdeauna vorbim.

prea mică,

am refuzat compilațiile tale dulci și aluzia;

ieșirile în natură; epuizarea colecției

romanul de dragoste; lecturile tale din sommerset maugham;

cerul care s-a înnorat deasupra noastră și cum

să fi fugit împreună prin ploaie

putea cimenta acea legătură 

îndelung proiectată

pe care nu mi-o mai doream:

o zi despre maturitatea tăinuită a fetelor cu sâni și sânge

înainte de vreme, despre naivitatea și sângele tău

atotștiutor.