vis la sfârșitul anului

am premiul străzii brâncuși, distincția cea mai înaltă.

dacă lovesc cu platformele-n puncte nevralgice, cum cobor,
pot deschide infernul; cu un zâmbet absent, când fac cu mâna
băiatului de pe terasa debranșată,

îl închid.

pentru mine cântă
sirena grasă și resentimentară
a telefonului; prin țesătura de bumbac și poliester
pipăi formele de orfan
ale veștilor ei proaste.

mă opresc
la chioșcurile gemene
din două orașe
în care investesc capital neuronal
și totuși, sunt terminată.

mama
 mă poartă pe străzi, după o ploaie care ne-a ars
tegumentele.
bunicii morți au știut și ei
 adevărul, identitatea mea de

de negru sub unghii
de batistă murdară.

de la festivitatea din weekend plec singură,
posesoarea de mențiuni și straturi de piele
jupuite până la rozul-uniformă-de-vindecare,
 cea mai expusă
la renghiul ratării.

o mână-mi cade pe lângă rochie și zdrobește
cu autoritate de putere mondială
o graniță
incomodă.

niciodată nu-i prea devreme
să încep o viață murdară.
vina mă temperează.
versiunile alterate ale limbii în care te visez;

primele certitudini că ne-ndepărtăm de subiect
și totuși
toate întâlnirile din ultimii 10 ani
au fost-
ca pentru un corp care-a luat-o razna
după nașteri-
făcute la comandă.