opium 30

inocența și frumusețea.
frumusețea și inocența,
eu le-am avut
și le-am epuizat.

viața e suportabilă
abia în articulările ei narcotice,
în ofertele hedoniste
și-n alinările reci, nemeritate.
știa asta oricare
azilant.

(mai ales când nu câștigi.
mai ales când
n-ai câștigat nimic niciodată.)

dar încep visele,
fecundele.

călătorii
spre faliile invizibile ale orașelor.
e un sân mutilat soarele lor
 semantic. vise-corp care merg
vindecate
spre moarte.

în perfectă coerență
cu tot ceea ce le justifică înfățișarea,
prezența
și îndrăzneala,

ce e
sub acest linoleum murdar
pe care tai fructe
amare?, te-ntreabă.

ne visez falși

pe noi,
blestemați cu intensitate.

pe străzi de care
până acum doar orbirea și aceste blocaje-matrioșcă
din biografie
m-au ferit. 
 cartierul crește spre un imens răsărit.

fenomene trandafirii, beauty queens of 6
slaughtered îl populează.

cum la finalul competiției
de pe fețele celor mai cruzi jurați cad
măștile exigenței
și rămân minele constante
ale oamenilor la 5-10 ani distanță
de primul lor avc,

spații vitrege
din deceniul trecut devin brusc
încurajatoare.

(o retorică de adolescentă: aceste
 ziduri de oglindă
n-au știut nimic despre mine,
dar mi-au întors în sfârșit privirea
înainte să cadă.)

depresiile noastre alternative n-au fost
decât simulacrele unor
arme din traforaj în posesia
bătrânului paranoic
care face de veghe noaptea
pe promontoriu.

să vezi clar e să te întorci

acasă
chiar dacă nu ai
cui să o spui.