tristețea. de continuat

nu ești prețios. îmi amintești poate puțina viață de oscar la care am ațipit. cum arată, plină de zăpadă, curtea unui hotel în care am stat când ploua. și toate acele întrebări inocente care te leagă. (cât am așteptat cu uniforma de subretă leoarcă deasupra cabinei de duș, se făcuse noapte; știi cum e: pândești vinul bun din minibar și ploaia nu devine ninsoare. am adormit în obsession. pe buze au înflorit culorile obscene ale paletelor hibernale. rujul rupt, rece ca fiorii din care te extrage dimineața de după un coșmar. cât am așteptat semnul tău decorativ, m-am antrenat: mi-am însușit modestele apartamente în care te puteai ascunde am găsit scuze bune trecutului tău modelat din plastilina elastică a compromisurilor. am udat ficuși cât tu, preocupat de diaristica unei vieți problematice, închipuiai explozii gri, snoabe, și voci sintetitzate expert; o perfecțiune nedemnă de stratul de vopsea dintre liniile subterane. camelii în părul ars al vedetelor minore) nimeni nu ți-a vampirizat dispariția. nimeni căzut în năvodul meu de păianjen care să-mi spună întoarce-te, nu lua trenul de 5 din halta asta murdară: mi-ar fi plăcut la micul-dejun sufletul hăituit al cuiva ca tine. să-mi reimaginez, când totul s-a făcut deja, sexul injectat cu morfină din care aveam ne împărtășim de câteva ori (când nu credem în nimeni și nu crede nimeni în noi.)

să te fi lipit, orbit white, în părul meu de abanos; de tăblia patului din care am plecat amândoi: negru ca abanosul;