liniște

în orașul ăsta
cei puternici încă-i biciuiesc pe cei slabi.

mă așteaptă acasă
nu revolverul încărcat,
ci mizeria

(ca mai demult
când pregăteau cu schimbul
pe o plită electrică
cina,
nevestele de pe același palier se făceau
deasupra oalelor goale
surori de cruce și fericirea era un cuvânt
despre care începuse să se vorbească.)

e o fericire pentru bărbatul pe care îl iubești
și o fericire pentru țară,

o fericire pe care n-o demonstrezi pentru că nu ți-a rămas
niciun os competitiv, niciun mușchi suprasolicitat, iar
mintea e vidă.
un cristos de mucava
răstignit pe pervaz. un festival de ceară.

între orele lungi pe care le petrec la birou
aștept o seară cu picioare lungi și zvelte/
o pană de curent/ să sortez lucrurile timide
ale unui mort, să aud în oftatul jignit
al aparturii la mâna a doua
autodenunțul:

ești o plantă culeasă prea târziu,
și n-ai nicio proprietate curativă.

cel mai bine e-n liniște. să desfaci deasupra ta cerul
un pachet cu merinde

prea conștient
de limitele tale,
de cum arăți văzut
din cabina unui tir
sau dintr-un autocar cu etaje
ca să mănânci
pe marginea drumului,
s-o iei îndărăt, cu frustrare.
cu muzica discursului pe care nu i l-ai ținut
în piept. și muzica asta să urle
cu elocință.
tare tare
tare